Metamorfozele figurii
Diferiţi ca opţiune stilistică şi câmpuri
poetice frecventate, pictorul Liviu Nedelcu şi sculptorul Alexandru Grosu au în
comun aceeaşi extindere a relaţiilor de formalizare şi strategii de
metaforizare, dintre imagine si realitate, nesegmentată de rigorile unui
realism mimetic sau al unui abstracţionism radical. Cei doi artişti evoluează
firesc între polii reprezentării şi autoexpresiei pe un traseu mediat de
intensitatea subiectivizării, de dominanta expresionistă, ale cărei diferenţe
de interpretare creativă diferă, însă, nu doar în funcţie de datele impuse de
rigorile spaţializării sau condiţia materializării semnelor (sintagmelor
vizuale), ci şi a referinţelor culturale şi directe la realitatea concretă,
uneori deja filtrată cultural, şi de statutul
semantic.
Liviu Nedelcu propune în
selecţia de lucrări actuală un crochiu al creaţiei sale din ultimii ani,
marcând această complexitate a problemelor plastice, şi teoretice, impuse de
vocaţia sa expresionist lirică (gestuală) în concurenţă cu interesul pentru
teme culturale ca Frumosul concentrat în elocventa sinecdocă a frumuseţii
feminine, sau filonul autobiografic, cu capacitatea sa de generalizare. Un alt
nucleu semantic îl constituie experienţa sacrului, cu sistemul său iconografic,
tratat cu o adaptare stilistică actualizantă a rigorilor reprezentării tradiţionale
ale creştinismului răsăritean, segment al creaţiei care nu a fost, programatic,
inclus acestei expoziţii.
Dar aceste solicitări variate
care asigură înnoirea permanentă a repertoriilor sale nu produce rupturi
stilistice, ci, integrându-se esteticii hibridării şi metamorfozelor şi
mixajelor de limbaj, integrează cel mai ades discursurile figurative, mai
sintetice sau mai pronunţat mimetice, dinamicii libere şi impulsive a
spaţializărilor sale expresionist lirice. Chiar şi atunci când subiectul
imaginii cere o stabilizare provizorie, sau sugerează un preludiu al ieşirii
din timpul uman, prezenţa neliniştită a timpului este semnalată de vibraţia
unor elemente de context sau chiar semnalează figurat timpul în desfăşurare,
chiar dacă devenit exterior (de pildă, în succesivele portrete duble ale
părinţilor, de o calmă retorică a solitudinii şi poate a reîntoarcerii la
timpurile nondiscursive, latente, în marginea cărora se derulează imperiul
facticităţii).
Prezenţa acestui patos al
concretului niciodată absent din profunzimea referinţei asigură picturii sale
ce coagulează gestul în semn, discursul liber în temporalitatea materializată
şi generatoare de materialitate spaţializare integrată substanţei sau
integratoare, localizantă, acea densitate narativă şi reflexivă a libertăţii
care nu sacrifică în favoarea unei purităţi stilistice fastuoasa bogăţie a
lumii efemere dar mirifice, vitale, impure, dar seducătoare, a permanentei
regenerări. Regenerarea biologică, dincolo de o identitate individualizantă, ca
principiu al permanenţei în act (sugerat
de o lucrare gestual abstractă, „Cuibul”), sau de senzualitatea nudurilor
feminine. Indiferent de regimul formei, mimetice sau gestual informale, formă
în devenire şi disoluţie, constanta creaţiei sale este o picturalitate care nu
lasă evenimentul sau figura, pata sau figura, să se detaşeze monadic de spaţiu,
şi senzualitatea rafinată a cromaticii sale, ce armonizează la nivelul
compoziţiei sau seriei ce compune o suită, şi în fiecare dintre detaliile
suprafeţei, ce are, la rândul său statutul unei compoziţii.
Alexandru Grosu investighează,
la aceeaşi intersecţie fertilă dintre investirile analitic plastice (conducând spre
explicitarea structurii) şi semanticitatea sa ca joc referenţial deschis. Multe
dintre ciclurile de lucrări legate tematic sau dintre proiectele monumentale
sunt centrate de figura umană, descriptiv sintetizată sau redusă la un semn
aproape (dar niciodată cu desăvârşire) abstract. Uneori, figura umană cel mai
ades eroizată, impostată autoritar în spaţiu, este substituită de o figură
animalieră emblematică, încărcată de suplimente de semnificaţie ce o integrează
mitologiei umanului. Proiectul său expoziţional actual explorează un câmp
problematic plastic delimitat de avangardismul istoric, încă neradicalizat în
disjuncţia sa faţă de modernismul al cărui program novator era bazat pe preocupările pur formale sub semnul esteticităţii
autonome la a cărui provocare a replicat antiestetismul şi extrateritorialitatea
traseelor avangardiste, plasându-şi interesul în dialogul dintre volum, ca
prezenţă şi absenţă, ca definit de masă autoritară sau ca grafie ce antrenează
zone de consistenţă sau dematerializare cu funcţie expresivă.
Dacă în compoziţiile în care
volumul disciplinează o materie dură, densă, golul colaborează cu tensiunile ce
dizlocă – după un program constructiv explicit, spaţializând formele pentru a
simultaneiza parcurgerea temporal discursivă a segmentelor/suprafeţelor –, reducţia spre grafie îi lasă acestei
prezenţe/absenţe rolul de a substanţializa spaţiul şi astfel figura.
Tensionatele linii de forţă de o intensitate expresivă ce indică fără echivoc
apartenenţa stilistică. Relaţia constructivă gol-plin sau volum imaterial şi
vector linear constructiv operează însă sub determinarea unui nucleu
semnificativ, relevându-şi operaţionalitatea metaforică. Acesta este regimul
seriei figurative, expresioniste, – seria de cai în care spaţiul operează
macerant, solidar unui timp ostil, sau
sublimant, aderent pe semnificaţiile ascensionale ale dematerializării.
Artistul expune şi o serie de piese monolite, consistente, al căror regim este
un abstracţionism izomorf repertoriilor biologice, reactualizând fertilele
trasee ale suprarealismului nonarativ, dar sub regimul unui formalism mai puţin
exuberant.
Alexandra Titu