Expozitia TRANSFER, Barbu Ionut, Ilie Chioibas, Florin Mocanu, Lisandru Neamtu

Fotografii si cuvantul de deschidere al Expoziţiei TRANSFER 
28 mai 2014, Centrul Artelor Vizuale - Galeria Căminul Artei P+E,
Critic de Artă: Luminiţa Batali
Artişti expozanţi: Ionuţ Barbu, Ilie Chioibaş, Florin Mocanu, Lisandru Neamţu
 




Transfer

Se știe că într-o seară, întorcându-se în atelier, Kandinsky a zărit unul din tablourile sale (era în perioada Der Blaue Reiter) care era cu susul în jos, și și-a dat seama că rămâne perfect viabil ca tablou, cu alte cuvinte că își păstrează perfect frumusețea, că are o altă expresivitate, nouă și că instituie o anume libertate. A fost unul din momentele de naștere ale artei abstracte, unul, fiindcă încă la sfârșit de secol XIX, Maurice Denis definea, în aparență destul de sec, pictura ca „o suprafață plană acoperită cu culori asamblate într-o anumită ordine”. Secolul XX a fost însă realul debut al artei abstracte, mai ales în Europa, când, după primul război mondial, artiști precum Mondrian, Kandinsky, Malevici, căutau alte teritorii, alte limbaje pentru artă, pentru a exprima alte trăiri artistice, în alt registru sufletesc, alte reflecții, care cereau emanciparea de figurativ.
Avem în expoziția de față un mare omagiu adus picturalității dar și un omagiu adus nevoii de artă abstractă, deoarece cei patru pictori, Ionuţ Barbu, Ilie Chioibaş, Florin Mocanu, Lisandru Neamţu, au toți în comun, la un moment sau altul al operei lor, această pendulare între abstract, ca modalitate a unui catharsis specific, și un figurativ creator și scrutător de sens.
Dar mai frapează ceva în această magnifică prezentare a unor personalități perfect distincte artistic: monumentalul și aspirația ascensională comună, ca o respirație adâncă, care e deosebit de vie atât în lucrările de pictură, bidimensionale și de mari dimensiuni, cât și în cele două proiecte ambientale, dintre care unul de tip incintă sacră, compozițional centripetă, care instituite o tensiune între absorbția în interior și invitația la a contempla din exterior, la Lisandru Neamțu, iar celălalt, semnat de Ionuț Barbu, care te amplasează în meditația calmă a dialogurilor dintre arhitectura preexistentă, in situ, și geometria operei plastice.
Ionuț Barbu, înzestrat observator și desenator cu acuitate penetrantă și incisivă a realității, se îndreaptă adesea spre abstract, din această nevoie a artiștilor de a medita calm, într-un teritoriu al libertății, asupra operei ca fapt plastic, ca exercițiu estetic mai ales. Criticul de artă tel-avivian Irith Hadar spunea că „este foarte dificil să scrii despre picturile abstracte fiindcă ele sunt obiectul unui subiect. Impenetrabilitatea lor, caracterul lor idiomatic, par să invite la considerarea formală, a ceea ce e acolo” [1]. Astfel, despre lucrările lui Ionuț Barbu am putea fi tentați să nu le explorăm mai departe de plasticitatea lor remarcabilă. E o operă unde artistul optează, de data asta, s-o creeze din forme geometrice, din contrast de texturi și forme. Pe de-o parte, avem la „reliefurile de colț ”, cum își numise Tatlin un demers cu totul diferit dar care prelua aceste zone neexplorate ale spațiului construit, o suprafață tratată prin colaj și aspect rugos, și pe de alta, avem aspect lis, clar, netezime în picturile ce compun instalația cu aspect ocru-metalic. Avem senzualitatea curbei și rigoarea rectangulară, ca al doilea tip de contrast. Dar întâlnim în aceste picturi exprimate tridimensional, în aceste jocuri compoziționale cu pozitivul și negativul, cu suprafața și cu adâncimea, nu numai ecoul vocației originare spre arhitectură a artistului ci și ecourile unei viziuni, ale unei sensibilități care răspunde realității. Fiindcă artiștii români nu sunt numai conectați la timpul artistic internațional ci, într-un mod special, și la realitatea lumii în care trăiesc, și la care dau un răspuns. Așadar acest tip de obiecte, acest tip de imagine, cu ecou constructiv, industrial, implicit și în cromatica și materialitatea pe care a sugerat-o artistul, vin să răspundă unei nevoi de robustețe și de ordine și, în momentul în care pășești în interiorul acestui ambient, ești invitat la contemplare și la interogare, Ionuț Barbu fiind un mare creator de contexte, de spații pe care le încarcă, chiar când recurge la un registru minimalist-poverist (poate atunci se simte și mai provocat), inteligent și ca prin farmec cu deplin sens estetic.
Cred că cel mai mult se potrivește luminilor zugrăvite de Ilie Chioibaș adagiul lui Theodor Adorno [2] : „În realitate, subiectul nu e niciodată în întregime subiect, și obiectul nu e niciodată în întregime un obiect”. Așa cum am remarcat de la început cu privire la orientarea artiștilor expozanți în ansamblu, există o pendulare între un figurativ evanescent și abstractul pur, și în cazul artistului; peisajele pe pânze ample, monumentale, se transformă în imagini abstracte iar acestea ne lasă libertatea să întrezărim sau să configurăm din nou peisaje. Există în imaginile create de acest artist o finețe așa de intensă a tușei că evocă instantaneu straturi de lumină (absorbite din straturi de culoare) așa cum numai pastelul o permite, astfel încât suprafața picturii aproape dispare și devine o interfață între două realități. Dacă ar fi să căutăm un rapel al acestei poietici în muzică, cu un instrument muzical, ar fi sonoritatea de harpă. Tușa sa, predominant ascensională, creată adesea dintr-o succesiune rapidă de linii, cromatica, linia din care figurează elementele de real, au toate ceva din deplinătatea acvatică a sonorității de harpă și nu este întâmplător că multe din lucrările sale evocă lumi lacustre, ca lacurile cu nuferi ale lui Monet, lumi ale apei unde artistul face sunetul să vibreze mângâietor și luminos. Pentru că l-am evocat pe Monet. El este numai un ecou îndepărtat, istoria artei e inerentă în opera oricărui artist cult, fiindcă se percepe în creația lui Ilie Chiobaș secolul deja străbătut de pictură. Semnul său este un semn modern, liniile notate fugitiv, subțire, nervos, sunt o partitură contemporană. Picturile lui Ilie Chioibaș sunt reverii, însă pline de vitalitate, care dăruiesc inepuizabil bucuria celor văzute.
Într-o scrisoarea a sa către Schönberg, Kandinsky scria: „Ce nemaipomenit de fericiți […] sunt muzicienii, în avansata lor artă, cu adevărat o artă care a avut norocul să depășească complet orice scopuri practice. Cât timp va mai aștepta pictura pentru asta? … Culoare și linie de dragul lor însele – ce frumusețe infinită și putere posedă aceste mijloace artistice!” [3]
Sentimentul unui temperament vivace, puternic, simfonic l-am avut la întâlnirea cu picturile lui Florin Mocanu. Dintre lucrările sale expuse, picturile abstracte transmit aproape același sentiment pe care-l dă muzica  (așa cum răspundem interior sunetelor, răspundem aici culorilor) dar transmit și o vigoare plastică aparte, ca și cum ne-ar face martorii unei cosmogonii, ai unei lupte spre nașterea cosmosului primordial, când din vălmășagul de ocruri vibrează strălucitor un violet, un verde, o sonoritate galbenă strălucitoare, eroică am spune, sau un albastru. Aceste compoziții vaste de pete, de culori și linii, evocând prin intenția expresă a autorului lumile acvatice, reverberează spre privitor ca o mărturie a gestului energic, abstractul său este unul gestual, creator de dinamism, de emoție a energiei. Cu atât mai surprinzător este schimbul de registru, spre meditația melancolică aproape, atunci când pânza, turbion de pete, începe să poarte năluca câte unui peisaj citadin, din care răsar siluete de biserici, blocuri și scări ca niște eșafodaje, parcă și umbra densă a Casei Poporului, profilându-se amenințător pe cer, imagini unde petele de verde-galben sunt fie lumină de amurg, fie flăcărui de plopi, pentru ca, într-una din lucrările sale, neexpusă aici, să facă explicit acest discurs către un oraș de demult, văzut prin timp și văzut cu un sentiment pe care-l poate transmite numai pictura, o imagine densă, multiplu stratificată semantic, de mare valoare artistică. Imaginile lui Florin Mocanu nu conced nimic gustului comun, cu care valoarea picturii sale nu face tranzacții și-și asumă un superb expresionism abstract, o nucă tare pentru privitor.
 Jean Baudrillard afirma despre pictura abstractă : «că nu este preocupată cu lumea ci „cu subiectul care se creează pe sine în absența sa periodică și ne-asemănare” » [4] dar noi am amenda această idee, grăunciorul de nuanță, fiindcă, de la Leonardo încoace se știe că artistul se pictează pe sine.
Dacă putem vorbi de un abstracționism gestual în pictura lui Florin Mocanu, la Lisandru Neamțu, atunci când optează pentru abstract, putem să preluăm ca echivalent, conceptul de scriere de mână care, cum arăta același critic, Irith Hadar, „este conectat cu limbajul, cu un sistem de semne concrete, și cu reguli […] în timp ce gestul este o acțiune intuitivă, chiar impulsivă.” [5] Aș completa ideea criticului menționat cu faptul că, vizual, scrisul de mână este un instrument legat de ceea ce este introvertit, mai intim legat de autor, în timp ce gestul de ceea ce este extravertit, de energia orientată spre exterior.
Există în opera lui Lisandru Neamțu o indelebilă și jucăușă „joi de vivre” care țâșnește din cromatică, din acel albastru așa de special, din melodicitatea tușei, din finețea semnului, ce coexistă întotdeauna cu o structură subiacentă gândită îndelung, ca un nucleu din care izvorăște împlinirea plastică a lucrării. Existența unor ritmuri sau structuri în opera lui trece de la decorativ la pictural, pentru că elementul de repetiție este luat și interpretat liber, după singurele reguli ale picturii care sunt regulile estetice.
Însă de data asta, am spune că ambientul creat de Lisandru Neamțu ne pune în față ceea ce am putea numi ca „artistul șaman” fiindcă ne face martorii unui comos poate și ai unei cosmogonii în care figurativul, care narează despre lumea interioară și viziunile artistului, ce narează și despre făpturi fantastice sau născute din realitate, joacă un rol mai important decât abstractul. Suntem invitați să explorăm o lume care ne duce de la miniatura cea mai fină, pictată  pe o pană albastră, la pânza de corabie întinsă ca un simbol de bun augur, care aduce artei adevărate vânt la pupa.

28 Mai 2014
Critic de artă,
Luminiţa Batali










[1] Irith Hadar, în Moshe Mokady, de Yona Fischer, Irith Hadar, Moshe Mokady Foundation, 1999, pag. 158
[2] apud Yona Fischer, Irith Hadar , op. cit. pag. 155
[3] Wassily Kandinsky, Spiritualul în artă, editura Meridiane, 1994
[4] apud Yona Fischer, Irith Hadar , op.cit. pag. 123
[5] Yona Fischer, Irith Hadar, op. cit.
 























Expozitia Teodor Moraru



        

 Uniunea Artiştilor Plastici din România şi Fundaţia Societatea de Concerte Bistriţa organizează în perioada 12 mai-26 mai 2014, la Centrul Artelor Vizuale – Galeriile „Căminul Artei”, Bucureşti, Expoziţia Teodor Moraru.
        Curator Pavel Şuşară

        Tabăra anuală de arte vizuale "Colonia" Bistriţa-Colibiţa-Tescani, coordonată de Teodor Moraru (1938-2011) timp de 10 ani (2001-2011), va purta începând cu anul 2014 numele pictorului Teodor Moraru.
        Organizatorii taberei - Fundaţia Societatea de Concerte Bistriţa, împreună cu familia pictorului, vor acorda în fiecare an o bursă, în valoare de 1000 euro, unui tânăr artist, precum şi invitaţia de a participa la tabăra de creaţie.
        Câştigătorul va fi desemnat de către un juriu de specialitate.












SALONUL MIC BUCURESTI editia a 8 a







În cadrul expoziţiei au fost constituite două comisii de jurizare care au nominalizat lucrările următorilor artişti pentru Premiile SMB mixed media:

Comisia de jurizare a UAP din România:
Preşedinte: Petru Lucaci
Membrii: Emilia Persu, Vasile Tolan

Artişti nominalizaţi: Marius Burhan, Alina Rizea Gherasim, Emil Mica, George Paul Mihail, Gheorghe Zaharia,
Premiul SMB mixed media: George Paul Mihail



Comisia de jurizare a Filialei Pictură Bucureşti:
Preşedinte: Marilena Preda Sânc
Membrii: Luminiţa Batali, Florin Mocanu, Mircea Mureşan, Marius Burhan

Artişti nominalizaţi: Dana Catona, Ovidiu Dumitru, Lucia Maftei, Florin Mihai, Claudia Muşat, Lisandru Neamţu,  David Olteanu, Ana Maria Panaitescu, Florica Tănase
Premiul SMB mixed media: Lisandru Neamţu







Premiul SMB mixed media, al UAP din România
George Paul Mihail, Coquillages 6, creion/calc, 37x48 cm, 2011


Premiul SMB mixed media, al Filialei Pictură Bucureşti
Neamţu Lisandru, Big x, pastel/carton, 8x8 cm, 2014
 



Se pare că, în timpul celui de-al doilea război mondial, lui Winston Churchill i s-ar fi spus că, pentru a face rost de mai mulți bani pentru efortul de război, s-ar putea tăia fondurile pentru artă, ocazie cu care primul ministru britanic ar fi răspuns: „atunci pentru ce mai luptăm?” Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că el însuși picta – dacă nu cu geniul care l-a caracterizat în viziunea politică, profund democratică și devotată lumii libere, în orice caz cu profesionalism, cu gustul unui om de înaltă educație.
Se pare că este nevoie ca un stindard al artei să fie ținut sus, ca leac și contrapondere la realitățile adesea ostile creației și receptării ei, iar Salonul Mic, a construit gradual, prin conceptele bine conturate pe care le lansează din 2007 încoace, un climat care să răspundă acestei nevoi a artiștilor și societății.
Expozițiile conceptuale au nevoie să fie ideate de curatori talentați în manevrarea incitantă a cuvintelor și sensurilor, cunoscători foarte buni ai mediului artistic și, după mulți ani de absență (după reperul stabilit de Călin Dan în anii’90 cu expoziția “Sexul lui Mozart”, și el în suita unor proiecte foarte curajoase din anii’80, ale altor artiști), iată că prin SMB și prin inițiatorul său, Theodor Ionuț Barbu, salutăm înrădăcinarea unuia dintre cele mai prețioase fenomene de acest tip în artele din România. În cazul d-lui Theodor Ionuț Barbu și SMB putem vorbi de curator ca de un primum movens, de expoziție ca de o piatră prețioasă și iarăși de curator ca de un șlefuitor care, prin punerea în valoare a operelor, face să țâșnească razele de lumină dintr-o astfel de gemă și o oferă contemplării într-o multitudine de fațete adesea fascinante.
Majoritatea conceptelor anterioare, „PictoBrand.RO”- 2007, „Secţiuni”- 2008- Familia Cuboid”- 2009, „Imaginea corpului uman versus Geometrii subiective”- 2010, „Fantasme”- 2011, „Ce-ţi trece prin cap şi-ţi iese pe mână?”- 2012, „Seducţia unghiului drept” -2013, au avut, credem, o detentă de tip avangardist, un text-program scurt și incitant, fiind descinse din tipul de provocare ludică și intelectuală stabilit de manifestul futurist, cu un mare potențial de a cataliza energiile și răspunsurile.
Conceptul actual, interesant și ca rezolvare grafică, avansează parcă pe calea incitării la artă ca reflexie, alături de arta ca emoție și, în virtutea coordonatelor obligatorii menționate, și ca gest virtuoz. „Contativ – Denotativ” - tema-program a actualei ediții prezintă pe materialele de promovare, invitații și afișe, ca principale semne grafice, două elemente: un plus (sau o cruce) care răsucit/răsucită cu 45 ° devine un semn al înmulțirii sau o altă cruce, așa numită a „Sf. Andrei”. Acest fapt arată că e destul un gest, o intervenție, fie ea și neartistică, și datele problemei sunt schimbate. De aceea cred  că acest concept a fost/este o invitație deosebită la reflexivitate, o activitate de care artiștii, în virtutea rolului lor de autentică elită în societate, sunt obligați să răspundă. De aceea au nevoie uneori de provocări teoretice mai complexe care să le reamintească exact acest statut, acest rol vital.
Despre denotativ și conotativ, câteva cuvinte. Concepte provenind din teoria limbajului, regăsite la Roland Barthes, primul este legătura cu sensul fundamental, stabil, al cuvântului, al doilea este îmbogățirea prin alte utilizări, alte asocieri, aș spune, diferit de inițiatorii originari, că este utilizarea poetică. În plan vizual ar fi ca și perechea de termeni iconografie – iconologie de care vorbea Panofsky. El dădea ca exemplu analiza „Cinei celei de taină” a lui Leonardo da Vinci. Iconografic e vorba de un grup de treisprezece oameni care se aflau la o masă și acel grup reprezintă o scenă creștină fundamentală, „Cina cea de taină”; dacă însă voim să o înțelegem ca un document al personalității lui Leonardo sau al civilizației Renașterii la apogeu, atunci avem de-a face cu opera de artă ca simptom a altceva, și acest altceva este subiectul și domeniul iconologiei sau, am spune noi, al conotativului. Domeniu unde apar valorile simbolice care, spune Panofsky, sunt adesea necunoscute artistului însuși și pot diferi puternic de ce a intenționat (a se vedea ediția SMB „Ce-ţi trece prin cap şi-ţi iese pe mână?” ).
Operele de față vorbesc în primul rând, la nivelul primar, despre sensurile căutate/cunoscute de artiști iar măiestria curatorului e de a le face să redea un context mai larg, care să fie elocvent și din punctul de vedere al nivelului preocupărilor, temelor recurente sau obsesive în spațiul spiritual românesc.
Operele dau o replică tare conceptului expozițional atunci când întâlnim o reflexivitate puternică și la fel exprimată, precum în lucrarea the New World Order, realizată din fragmente mici de hartă, fragmente de țări pe tocătoare de lemn, sau când sub un compas regăsim un craniu sculptat, precum în lucrarea Hiram, sau când artistul se joacă în spațiul aceleiași lucrări cu piesele de șah, cu omniprezentul Facebook, cu imaginea virtuală, cu aceea pictată și cu obiectul tridimensional, cu excelentă ironie și ancorare în fetișurile prezentului.
Operele conotează puternic și atunci când recuperează cu finețe contextul arhaic-etnografic, când niște piese de lemn din lumea satului sunt recuperate spre imaginea contemporană, când cofragul de ouă, cel mai banal ready-made posibil, este substras debris-urilor și transfigurat în mod aproape magic în fapt vizual de intensă valoare plastică, prin aplombul culorii și economia semnului, când pânza e tăiată prin efectul de trompe l’oeil ca într-o metaforă a așteptărilor publicului de la pictură…
Jocul dintre conotativ și denotativ se regăsește însă parcă mai misterios la nivelul lucrărilor abstracte, unde nu știi dacă în cutare pastel, unde culoarea strălucește cu intensitatea luminii, răzbate ecoul unui peisaj, sau dacă semnele mici decorative, așternute cuminți într-o scrisoare (deci într-o esență de comunicare) nu închipuie un efect al luminii pe ape, sau dacă, într-un diptic, efectul unor culori nemaipomenit de armonios simțite, un verde smarald ce bate și spre galben, un albastru ce bate o dată spre turcoaz dar mai ales spre mov, printre care răzbate o lumină de apus sau de răsărit, așternute cu tușă tremolată, ca de acuarelă, ascunde un peisaj sau o pură reverie.
Un cuvânt despre dimensiuni, care nu procustează ci țintesc la ceva. Nu întâmplător Salonul Mic dorește să scape grandilocvenței și, prin dimensiunile mai mici, deci prin concentrarea câmpului imaginii, să atragă atenția asupra discursului fiecărui pictor, fiecărui grafician sau sculptor. Lucrările de față ne dezvăluie tot atâtea temperamente artistice, care, în copleșitoare majoritate, merg/țintesc cu siguranță în inima mesajului celui mai împlinit estetic și ideatic, pentru că în lucrarea de artă și în acest cuplu nu există divorț.
Sunt microcosmosuri care se cer îndelung degustate, (italienii au forjat încă din anii 80 conceptul de fruitore/ fructificator, utilizator), care cer reflexie asupra lor și revenire, și care, o dată puse într-un spațiu personal, incită la conotativ, la intrarea spectatorului în viața operei. De aceea, dacă în România ar exista și un public mai avizat, toate acestea și-ar găsi un cămin.
29 Aprilie 2014
Critic de Artă: Luminița Batali
 
























Participanţi:

MARIUS BARB, IONUŢ THEODOR BARBU, OLIMPIA HINAMATSURI BARBU,
CARMEN BAZILESCU, DIANA ELENA BLAGA, MARIUS BURHAN,
CRISTINA BUZAMET, RĂZVAN CARATĂNASE, SERGIU CÂŞLARU, DANA CATONA, RUXANDRA CĂLĂRAŞ, ILIE CHIOIBAŞ, DAVID LEONID CIOATĂ, MARIA CIOATĂ, MIRCEA DANIEL CIUTU, ELISABETA CRISTEA, CASIA CSEHI, EUGEN CUBASSA, ELENA DĂSCALESCU, EMIL DOBRIAN, ENIKO MARGIT LINI DOBRIAN,
MARINELLA DUMITRESCU, ELENA DRĂGULELEI DUMITRU, OVIDIU DUMITRU, NIGOGOSIAN ERVANT, MARIA NICULESCU FURŢEA, GEORGETA GHEORGHIU, ALINA RIZEA GHERASIM, MARIN GHERASIM, PETRE EMANUEL GHERGU, CONSTANTIN GRIGORUŢĂ, FELICIA BERCU GROSU, CONSTANTIN OVIDIU, IONESCU, IURI ISAR, OANA MAY ISAR, CLAUDIA LAZĂR, CRISTINA LAZĂR,
CEZAR LUNGU, LUCIA MAFTEI, RODICA MAGDAN, RUXANDRA SIBIL MERMEZE, EMIL MICA, DANIELA MIHAI, FLORIN MIHAI, FILIP MIHAIL, GEORGE PAUL MIHAIL, GABRIEL MIRCEA, FLORIN MOCANU, DAN MOHANU, GHEORGHE MOSORESCU, LUCIAN MUNTEAN, CLAUDIA MUŞAT, COSTIN NEAMŢU, LISANDRU NEAMŢU, MIRCEA NECHITA, CRISTINA NEDELEA, TRAIAN NIŢESCU, DAN HORAŢIU PANAIT, ANA MARIA PANAITESCU, MARIEA PETCU, GHEORGHE POGAN, CĂTĂLIN PRECUP, ANA MARIA RUGESCU, ANDREEA RUS, MARLENA PREDA SÂNC, DANIEL STANCU, IOAN FLORIN STOENESCU, ILE ŞTEFI, FLORICA TĂNASE, MIHAELA TODORAN, VASILE TOLAN, ALEXANDRA ELENA UNGUREANU, CORNELIU VASILESCU, MARIANA GAVRILA VESA, GHEORGHE ZAHARIA
şi NICOLAE ZÎMBROIANU